Cel din Urma vis

În gol mă vîntur nimicniciei,
 Fără însemnare se sorb prăvale...
 Vînturat ce-n zări se stinge,
 Fără cruţare,
 Tot ce-i dor şi încleştare.
 Un şir foit se răsfoieşte,
 Un ghem de vise încolţeşte.
 Tărîm străvechi răscolit de miraje,
 Unde clipele-mi pier
 Cînd mijlocu-mi se cască-n zare.
 ...şi înăuntru-mi se goleşte
 Despletit de sfori de fel
 Ce viscolesc nemărginirea.
 Golitoarea ce senină muşcă,
 Soarbe seva ce-a scăzut în vine.
 Uscat vînt crapă cerul... gurii
 Ce scuipă văpăi de viu foc în beznă.
 Despleteşte... mărunţit...
 Grăbit, către nimic răsfirat...
 Încetinit se mistuie, dogorind de jale
 În nimicnicia ne-nsufleţitoare.
 Vărsătoarea ce-n formă toarnă stele-ncinse
 Ce-ntoarce necuprinsul şi-i reda suflarea.
 'nmulţit şi preamărit
 Înălţat în pîntec scapără scîntei...
 Mănunchi măiestrit şi dibăcit de-nroşire
 Glorie, ce-n om îşi găseşte firea.