Povara Luminii

Ducem povara luminii,
 Pe gene de lut.
 Lunecăm, iar, în iluzii
 Care ne-au durut.
 Din stâncile lumii,
 O casă se naște mereu,
 Când părinții veșniciei,
 Cântă în sângele meu.
 Când trece cuvântul,
 Din glasul ce m-a crescut,
 Tot ce-a fost gol pe pământ,
 În veci nu s-a umplut.
 În zările timpului, parcă,
 Fereastra s-a spart,
 Cortina de păsări mă cade,
 Să zbor și să ard.
 Pe pașii răniți de toți anii
 Care au curs,
 Trecem pe tărâmuri
 Despre care nu s-a spus.
 Când dorul îneacă zăgazul
 Durerii din piept,
 O speranță cântă
 Șansa ce încă aștept.
 Lumina din genele nopții
 Cu șoapte a plâns,
 Când murirea fura viața
 Pe-o coamă de mânz.
 Ducem povara luminii,
 Prin timp, înapoi,
 Să mai crească, iar, părinții,
 Odată cu noi.